A fost doar o palmă, nu?
Dacă e proastă şi stă!
Cu siguranţă a spus ea ceva, o fi făcut ceva.
De ce nu pleacă? Aşa îi trebuie!
Sunt doar câteva dintre clişeele noastre “preferate”, pentru că avem multe, mai ales noi, românii, ca popor balcanic.
În această perioadă sensibilă pentru mine, aleg să mă protejez pe cât posibil de subiecte care mă pot tulbura emoţional. Cu toate acestea, am vrut să citesc cea mai nouă carte de la Editura Nemira, care abordează violenţa domestică: Vânătăi ascunse, de Rachel Snyder. Am intrat în pielea jurnalistului şi am încercat să citesc detaşat şi obiectiv, ca şi cum aş citi un studiu de caz. Mi-a luat mai mult decât de obicei, pentru că am vrut ca informaţia să nu mă bombardeze prea tare şi să se aşeze puţin câte puţin.
Chiar şi aşa, nu ai cum să nu înţelegi cu toţi porii gravitatea acestei epidemii (da, se poate considera epidemie), ignoranţa noastră şi cât de departe suntem de soluţii.
Rachel Snyder este un jurnalist de excepţie care face o incursiune interesantă în lumea violenţei domestice pe care o numeşte terorism intim şi reuşeşte să îmbine scriitura jurnalistică şi statisticile cu scriitura literară plină de emoţie. Nu te plictiseşti prin cifre şi nici nu rămâi sufocat în poveşti dureroase. Snyder nu a lăsat nicio parte a poveştii nespusă. A umblat ani de zile pentru a culege informaţii pentru această carte şi prezintă cazuri extrem de grave de violenţă domestică (cele care au dus la uciderea întregii familii), prezintă poveştile rudelor victimelor şi criminalilor, prezintă poveştile agresorilor, ne oferă chiar şi variantele autorităţilor (procurori, poliţişti) şi eforturile ONG-urilor.
Violenţa domestică nu debutează brusc, poate dura ani până la prima palmă, iar agresorii lucrează încet şi metodic pentru a-şi aduce victima în starea emoţională pe care şi-o doresc. De asemenea, în acest studiu intens aflăm că violenţa domestică nu înseamnă numai abuz fizic.
20% dintre relaţiile în care violenţa domestică e prezentă, se poate să nu existe deloc abuz fizic. Un articol din 2016 din New York Times, de Abby Ellin, se exprimă astfel: Pentru o victimă a controlului coercitiv, o ameninţare poate fi interpretată greşit ca fiind iubire, mai ales în primele faze ale unei relaţii sau atunci când persoana este foarte vulnerabilă.
Cel mai mult îmi place faptul că această carte explică în detaliu DE CE o femeie stă într-o relaţie abuzivă şi pot să vă asigur că nu e pentru că e proastă. Şi mai aflăm şi DE CE adăposturile nu sunt neapărat o soluţie şi sunt respinse de victime.
Victimele aleg să rămână lângă partenerii lor pentru că aleg să trăiască. Şi mor oricum.
Plecarea nu e niciodată un eveniment; e un proces.
Acum ştim că cele care nu se prezintă în instanţă, cele care nu reînnoiesc ordinele de restricţie sunt în cel mai mare pericol.
Statisticile mai arată că, de cele mai multe ori, periculozitatea creşte atunci când o victimă vrea să părăsească abuzatorul şi rămâne ridicată timp de trei luni.
Un capitol destul de vast şi interesant este dedicat abuzatorilor. Snyder a vorbit cu agresori încarceraţi, cu agresori redresaţi şi cu autorităţi şi ONG-uri care se implică în recuperarea acestora. Violenţa domestică poate fi combătută dacă o înţelegem de la rădăcină.
Deşi au ca scop stoparea abuzului fizic şi a intimidării, programele mai nuanţate depun eforturi pentru a ajuta abuzatorul să recunoască tiparele distructive, să înţeleagă răul pe care îl provoacă, să dezvolte empatie pentru partenera lor şi îi cultivă inteligenţa emoţională.
În această documentare, Rachel Snyder abordează şi problema accesului mult prea facil la arme din SUA. În foarte multe cazuri, dacă nu ar fi existat un pistol sau o puşcă în casă, rezultatul ar fi fost cu totul altul pentru că în furia momentului, abuzatorul nu ar fi înlocuit arma cu altceva.
Toţi aceşti oameni care au studiat cazurile de violenţă domestică au reuşit să stabilească un tipar. Noi doar credem că suntem fiinţe imprevizibile, însă natura umană îşi spune cuvântul. Astfel, a fost dezvoltată o Evaluare a Pericolului folosită de autorităţi în multe state din America în cazurile de violenţă domestică. Dacă o victimă are un punctaj ridicat, atunci pericolul de a fi omorâtă în viitorul apropiat este mare şi astfel se pune în acţiune un mecanism de a o proteja. Nu e un mecanism infailibil… dar este un început.
Cum stăm în România? Aşa-i că aţi zâmbit puţin la ştirea că în pandemie cazurile de violenţă domestică au crescut din cauza izolării? He he. Ce ne pasă nouă?
În România, 30% dintre femei spun că au fost afectate de violența fizică sau sexuală la un moment dat în viață. În 2019, în jur de 20.000 de femei au fost lovite. În familie. Dintre acestea, 44 au murit. Și acestea sunt doar cifrele raportate. Acasă e locul cel mai periculos pentru femei și asta o arată studiile și statisticile internaționale. În 2017, mai mult de jumătate dintre femeile care au murit au fost ucise de parteneri sau de alți membri ai familiei, potrivit unui studiu global al Organizației Națiunilor Unite. SURSA
Cartea lui Rachel Snyder nu este doar un semnal de alarmă, ci şi un bun manual care vine cu soluţii pentru a fi mai empatici, mai de ajutor şi pentru a recunoaşte violenţa domestică.
Subiectul este lung şi complex. Şi dureros la propriu şi la figurat.
Cu ocazia publicării acestei cărți, editura Nemira derulează alături de Asociația Anais o campanie de informare și sensibilizare pe subiectul violenței domestice, în contextul în care România se situează pe locul 14 în statistica țărilor europene cu cea mai mare incidență de cazuri de violență domestică și, conform statisticilor oficiale ale Poliției Române, 1 din 4 femei a fost agresată fizic sau sexual de partenerul său cel puțin o dată în viață (Studiul FRA, 2014).
Nu trece dacă taci! Sună la 112 dacă eşti în pericol. Sună la Asociaţia Anais dacă ai nevoie de consiliere juridică gratuită sau de un plan de evadare.
Citiţi această carte. Cred că poate salva vieţi.
NB Cartea pune accent pe victime = femei, abuzator = bărbat, dar realitatea este că violenţa poate fi la fel de gravă şi în sens invers, şi în relaţiile LGBT.