Trenul maternităţii

Folosim des expresia “mă simt de parcă m-a lovit trenul” când vrem să spunem că suntem dărâmaţi, obosiţi, în burnout etc. Niciodată această expresie n-a fost mai reală ca după naştere. Trenul maternităţii – îi spun eu. Pentru că vine la pachet cu foarte multe trăiri, atât de diferite şi paradoxale şi confuze. Are multe vagoane şi chiar dacă scapi de unele dintre ele, trenul tot te calcă. Din nou, nu îmi doresc să bag în sperieţi viitoare şi proaspete mame, însă e muuuult mai uşor atunci când îţi dai seama ce se întâmplă, când accepţi şi apoi îl laşi să treacă. În cazul meu, a fost mai greu să identific şi să procesez ce se întâmplă decât trăirile în sine. Acum le văd ca pe o hartă perfect normală a maternităţii şi mă sperie puţin gândul că mă va lovi şi la bebe2, dar voi fi mai pregătită şi voi şti să articulez fiecare etapă în care mă aflu. Aşa şi cei din jur pot ajuta.

Am mai scris despre schimbările de după naştere acum un an. Acum voi încerca să nu fiu siropoasă, ci să fac o radiografie mai clară a ceea ce a fost. Cu menţiunea că nu trebuie şi nu are cum să fie la fel pentru toată lumea. Acest tren nu înseamnă neapărat depresia postnatală, sunt o multitudine de alte trăiri ce nu au legătură cu depresia.

Mintea în ceaţă

În cazul meu, primele luni cu Idris au fost în ceaţă. Îmi amintesc în detaliu şi în acelaşi timp mai nimic despre aceste luni. Asta şi din cauza furtunii hormonale şi a presiunii pe care am pus-o singură pe mine în legătură cu alăptatul. Am plâns mult şi am sângerat şi mă doare şi acum inima că am senzaţia că nu l-am iubit suficient de tare pe Idris în această perioadă. E doar o senzaţie, bineînţeles, pentru că Idris a fost mereu în braţele mele, pupat şi îngrijit.

Mintea în ceaţă mai are legătură şi cu felul în care îţi foloseai creierul înainte de copil şi apoi după. Chiar dacă aveam timp cât Idris dormea sau stătea cu Dan, aproape un an de zile nu am mai fost în stare să citesc, decât forţat şi rar. Nu am fost în stare să îmi folosesc creativitatea şi inteligenţa. Aveam un creier topit (şi încă îl mai am în mare parte) pe care îl puneam să se uite la seriale şi emisiuni proaste. Nu regret. Atât am putut şi încă pot face. Asta înseamnă să te priveşti cu ceva mai multă blândeţe. Nu e concurs de citit, de muncit, de produs, de livrat etc. Unele femei sunt extrem de productive după naştere, altele, aşa ca mine, stau în mlaştină şi aşteaptă să treacă. Take your time!

Singurătatea maternităţii

Cred că pentru mine a fost una dintre cele mai crunte experienţe de după naştere, pe lângă depresia postnatală. Am mai spus asta şi cu alte ocazii. Singurătatea asta nu este fizică şi nu are legătură cu oamenii din jur. Poţi avea o armată de oameni în casă, care să te ajute, de la mame, la soacre şi surori şi verişoare. Nu contează că ai cel mai empatic şi înţelegător partener din lume. Singurătatea vine cumva şi se strecoară în fiecare celulă a corpului tău. Asta pentru că nimeni nu înţelege (teoretic alte femei, dar asta nu ajută) ce s-a întâmplat cu corpul tău, cu inima ta, cu creierul tău. Singurătatea se strecoară în toate moemntele care par o infinitate când alăptezi sau îi dai copilului biberon noaptea şi ziua. Poate ceilalţi se uită la tv sau discută voioşi la masă, iar tu te-ai retras din nou să ai grijă de copil. La început visezi la momentele când stai în linişte, în fotoliul ăla frumos, şi alăptezi copilul. Apoi scena se repetă parcă la infinit şi e tot mai linişte, mai greu şi mai plictisitor. Hai să spunem lucrurilor pe nume. Nu e totul feeric.

Parcă nu mai aparţii casei, ci doar maternităţii. Singurătatea vine de câte ori nu poţi să te îmbraci şi să pleci din casă, în timp ce partenerul tău poate face asta oricând. Singurătatea vine când nu mai cum să te uiţi la un film, să faci activităţi care îţi plac, să alergi pe bandă sau să citeşti.

Singurătatea vine când din euforia venirii cu bebeluşul acasă, totul se transformă într-o rutină ucigătoare de spălat copilul la fund de kk, dat cu creme, schimbat că a vomitat, trimis pediatrei poze cu kk verde, hrănit copilul, culcat şi iar culcat, plimbat şi plâns că bebeluşul nu se mai opreşte din plâns. Zi de zi, luni de zile.

Singurătatea vine atunci când nimeni nu înţelege cât de tare îţi poţi iubi copilul. Atât de tare încât te sperie şi te doare carnea pe tine. Singurătatea vine pentru că nimeni nu înţelege cât de teamă îţi e pentru el şi îşi dau ochii peste cap în timp ce tu tremuri de teamă că poate îl scapi, cazi cu el pe scări, îl arzi în baie etc.

Singurătatea vine şi nu te mai părăseşte o bună perioadă de timp.

Emoţiile paradoxale

Atât de fericită şi împlinită. În acelaşi timp atât de tristă şi frântă. Îngropată în euforie şi melancolie. Cum poţi simţi emoţii atât de opuse în acelaşi timp? Le simţi pur şi simplu, pentru că ele pot coexista şi nu înseamnă că nu îţi iubeşti copilul şi că nu l-ai dorit. Eu o văd ca pe un update al softului interior. La nivel celular şi psihic se schimbă totul. Mi-a fost tare greu să las emoţiile alea despre care credeam că sunt negative să existe. Să fie acolo. Inima îmi bubuia de iubire infinită, iar eu plângeam cu suspine. Voiam să fiu strălucitoare şi iubitoare ca în filme şi poze, când de fapt eram un mop emoţional ambulant. În minte îţi vin poveştile cu femeile care se chinuie ani de zile cu infertilitatea şi tratamente dureroase şi costisitoare, poveşti care uneori au succes sau nu, poveştile mamelor cu copii bolnavi care ar da orice doar să le fie copilul bine, poveştile mamelor care nu au poate nici măcar un colţ de pâine şi nişte ghete pentru copiii lor. Şi iată tu cum stai în casa ta frumoasă, cu bebeluşul tău perfect şi plângi cu spume că îţi e greu şi doare. Şi e perfect normal să simţi aşa! E perfect normal! E în regulă! O să o spun de 1 miliard de ori. Ce se află în subsolul nostru emoţional nu are legătură cu poveştile din afară pe care le putem înţelege raţional, dar psihicul nostru nu. E în regulă să ai o viaţă ok, dar acum să îţi fie greu.

Ce am învăţat în ultimul an de maternitate este că e ok să simţi orice. Este în regulă să simţi şi atât şi că nu există emoţii pozitive sau negative, ci doar emoţii. Iar atunci când vin aceste emoţii şi gânduri să le laşi să fie, pentru că dacă le ascunzi, vin şi mai tare. Lasă-le să fie şi vor trece ca vântul.

Doliul după tine cea de dinainte de naştere

Alt subiect greu de dus pentru multe mame pentru că apasă butonul “eşti o mamă rea”. Ni se spune că după naştere trebuie să ne hrănim cu minuni şi miracole, cu lapte şi miere, cu bucurie sublimă şi să fim cele mai bune mame din lume. Maternitatea nu e niciun miracol, din punctul meu de vedere. E doar viaţă. Iar viaţa este grea.

Societatea asta modernă ne spune că trebuie să arătăm ţiplă, să fim active, să fim poate la fel ca înainte + să avem grijă de copil. Nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum. Cele care spun că au cum ori mint, ori îşi lasă copilul să fie crescut de bunici sau bone. Nu ai cum şi gata. Le poţi împleti cumva după o perioadă, te poţi organiza, dar e mult mai greu.

Aş vrea ca acest mesaj să fie tot mai des spus noilor mame. E ok să plângi după cea care ai fost înainte, e ok să îţi pară rău după corpul tău, e ok să plângi după toate vacanţele şi restaurantele la care mergeai şi acum nu mai poţi. E ok să plângi după tocuri, rujuri şi perle. Sau e ok să plângi după job. Sau e ok să plângi după faptul că pur şi simplu puteai să stai degeaba dacă aveai chef. Poţi să plângi după teatru şi cinema, după plimbări neprogramate, după orice vrei tu. E ok să plângi, să îţi fie dor şi să vrei înapoi. E foarte ok. Asta nu anulează că eşti o mamă bună şi iubitoare. Şi e doar un proces care te va ajuta să te transformi într-o femeie-mamă. Mai complexă şi mai plină de nuanţe.

Aşteptări vs realitate

Bebeluşii ăia pufoşi care dorm liniştiţi în reclame. Bebeluşii care plâng doar când le e foame. Bebeluşii care stau liniştiţi şi molfăie la alăptat. Bebeluşii cu care poţi călători oriunde, oricând. Bebeluşii care stau liniştiţi şi se uită la tavan în timp ce tu citeşti sau îţi bei cafeaua. O să fii mereu spălată, îngrijită, machiată şi cu casa curată. And so on…

Şi apoi vezi că bebeluşii nu dorm aşa uşor. Bebeluşii plâng din orice, nu doar când le e foame sau somn sau vor scutecul schimbat, ci plâng de nevoie de atingere, de dor, de disconfort etc. Nu toţi bebeluşii sunt uşor de alăptat (eu mi-am luat multe picioare în burtă şi muşcături). Nu toţi bebeluşii se adaptează uşor la plimbări, vacanţe, drumuri cu maşina. Şi pe lângă casă dacă ieşeam, urla de se învineţea. Unii bebeluşi sunt extrem de energici şi agitaţi şi solicitanţi şi vor să fie ţinuţi în braţe non-stop. Nu ai timp să respiri, să mergi la baie, să bei o cafea caldă şi nici măcar să te cerţi cap coadă cu partenerul. Nu ai timp, totul e fragmentat. Şi multe altele.

Realitatea din teren e cu mult diferită faţă de imaginile din filme şi de pe Instagram şi dă cu tine de toţi pereţii.

Vinovăţiile

Vinovăţia că poate ai ajuns la cezariană, deşi îţi doreai naturală. În cazul meu a fost travaliul indus pentru că Idris a fost mic. Vinovăţia că nu poţi alăpta exclusiv. Vinovăţia că plânge şi nu ştii să îl linişteşti. Vinovăţia că simţi că e greu. Vinovăţia că simţi şi experimentezi absolut tot ce am scris mai sus. Vinovăţia că nu ştii să fii mamă (de parcă nu se învaţă, ci ai setările by default). Vinovăţia că poate nu îl iubeşti şi nu faci suficient. Vinovăţia că alte mame sunt perfecte şi tu nu. Vinovăţia că ai depresie. Vinovăţia că îţi e dor de viaţa de dinainte. Vinovăţia că îţi urăşti partenerul pentru că pare că el nu suferă la fel. Vinovăţia că ai un copil care nu doarme toată noaptea aşa cum dictează o parte a societăţii, că nu e liniştit şi docil aşa cum ai impresia că ar trebui să fie un copil, că nu e totul aşa cum credeai că va fi. Vinovăţiile curg râuri râuri fără să se mai termine.

Oglinzile

Oglinzile ar trebui acoperite după ce o femeie naşte, aşa cum se întâmplă în unele zone înainte de înmormântări.

Cu Idris am luat undeva la 27 de kg în condiţiile în care am avut o sarcină oarecum toxică, mâncam prost şi vomitam şi în luna a 9-a. M-am umflat ca un balon, dar nu m-a deranjat acest aspect pentru că eram mândră şi fericită că în mine mai bate o inimă şi creşte un copil. Am fost făcută grasă şi nu mi-a păsat. Doar că apoi am născut, copilul nu mai era în mine, dar kilogramele erau pe mine. Îmi era extrem de greu să mă uit la mine într-o oglindă, să mă îmbrac cu aceleaşi haine mari de maternitate şi să înţeleg că aşa e corpul meu acum. Parcă voiam să mă dezumflu instant, aşa cum vedeam atâtea modele pe Instagram.

Cu toate astea… nu m-am biciuit, nu m-am pus pe făcut sport extrem şi pe diete. Am alăptat, am mâncat normal şi am mai alergat pe bandă în unele zile. În trei luni de zile s-au dus multe kilograme şi la fix 9 luni de zile eram aproape de linia de pornire a kilogramelor.

Acest tren al maternităţii mai are două vagoane importante: Depresia şi Furia. Despre acestea voi vorbi cu altă ocazie, mai pe larg, poate în cadrul proiectului pe care îmi doresc să îl lansez, dar de care momentan nu am timpul necesar.