În ultimii ani, mersul la psiholog a devenit ceva normal (cel puțin în zonele urbane) și nu mai este chiar o rușine să spui că faci terapie. Nu generalizez, bineînțeles, pentru că eticheta de “bolnav/nebun” n-a dispărut în totalitate, iar românul se pricepe la judecat capra vecinului.
Unii se duc la psiholog ca la judecător și își caută un fel de dreptate divină, alții îi consideră pe terapeuți ca fiind șarlatani. Studiile arată că reușita unei terapii ține foarte mult de chimia dintre pacient și psiholog, nu neapărat de metoda aplicată.
Am stat de vorbă cu psihologul György Gáspár pentru a afla cum se mai văd lucrurile din fotoliul de psihoterapeut.
Încep cu ce vrea toată lumea să știe. Când ar trebui să apelăm la un psiholog?
Majoritatea oamenilor se gândesc să solicite ajutorul unul psiholog sau psihoterapeut în două situații: atunci când sunt într-o criză și atunci când sunt în căutarea a ceva. Criza poate fi reprezentată de o pierdere – cum ar fi o despărțire, destrămarea unui contract de colaborare, un accident, implicarea copilului într-un comportament cu risc, o infidelitate, declanșarea unor anxietăți sau stări depresive ori o furie greu de gestionat sau o dependență scăpată de sub control. Iar procesul de căutare are, de obicei, legătură cu o curiozitate față de universul interior – vreau să mă descopăr și să mă cunosc mai bine, vreau să-mi cultiv inteligența emoțională și relațională, am nevoie de o schimbare în viață și sunt conștient că orice transformare începe cu propriul sine.
Dacă privesc întrebarea din perspectiva sănătății – așa cum avem un medic de familie și un stomatolog care veghează la sănătatea noastră – la fel de indicat ar fi să avem și un psiholog la care să putem apela pentru a ne menține starea emoțională și relațională de bine, precum și igiena mintală. În calitate de psihoterapeut, eu lucrez cu foarte multe cupluri și familii, de aceea consider că este o dovadă de grijă față de propria persoană (și față de cei dragi) să apelăm la un specialist, înainte de a lua o serie de decizii majore – cum ar fi căsătoria, nașterea unui copil, mutarea într-o altă țară sau încheierea unei relații. Din păcate, în România, încă sunt foarte multe cupluri care solicită ajutorul unui psihoterapeut doar înainte de a suna avocatul sau după ce au decis deja să se despartă. Ori părinți care își aduc copiii la terapie atunci când nu mai știu cum să se descurce cu ei.
Există terapie „de prevenție“? Adică atunci când nu avem o problemă majoră, dar vrem să ne cunoaștem mai bine și să preîntâmpinăm niște situații.
Terapia preventivă sau consilierea psihologică sunt tehnici psihologice pe care oamenii de știință le-au dezvoltat pentru a ajuta populația să conștientizeze că, inclusiv în ceea ce privește sănătatea mintală, prevenția este mai ușoară și mai puțin costisitoare decât intervenția. În plus, există persoane care au nevoie să-și cultive un set particular de abilități (să spunem, niște deprinderi de interacțiune cu ceilalți) și care pot ajunge să țintească apoi poziții mai bune în compania pentru care lucrează sau să fie recompensate cu diferite bonusuri, datorită progreselor făcute.
Personal, sunt fascinat de adulții care, înainte de a deveni părinți, găsesc disponibilitatea de a începe o analiză personală – pentru a descoperi moștenirea psihologică cu care au venit de acasă și despre care intuiesc că s-ar putea să le saboteze relația de parenting. De altfel, și studiile clinice recente ne dovedesc că cel mai bun predictor pentru sănătatea relației părinte-copil este reprezentat de nivelul de autocunoaștere al adultului. Acel părinte care este conștient de calitățile și defectele sale îi va putea oferi copilului o mai eficientă susținere psihologică și o educație mai adecvată. Din păcate, nu prea avem astfel de modele în trecut și suntem tentați a ne consuma energia și resursele cu plăceri trecătoare ale vieții.
Cum percepeți societatea din ziua de azi, când vine vorba de mersul la psiholog? Mai întâlnim eticheta care spune că, dacă mergi la psiholog, înseamnă că ești „nebun“?
În orașele mari și în mediile în care accesul la informație este asigurat, mintea omului devine tot mai obișnuită cu ideea de a se cunoaște pe sine, așa că mecanismele de apărare de genul „la psiholog apelează doar cei nesănătoși la cap“ sunt tot mai puține. Mai degrabă aud (pe stradă, în metrou sau în postările online) oameni spunând că nu au timp și resurse, dar că ar merge la psiholog, dacă viața lor ar avea un alt design situațional. Experiența din cabinet îmi arată că, dacă, dintr-un cerc de prieteni, unul începe un proces terapeutic, probabilitatea ca și ceilalți să fie dornici și curioși devine tot mai mare. Mai există și voci care spun că le este teamă de schimbare sau de faptul că psihologul i-ar putea manipula să facă ori să spună lucruri cu care ei nu ar fi de acord – dar acestea sunt tot niște manifestări ale anxietății și lipsei de încredere în relații.
Pe lângă practica clinică din cabinet, eu sunt implicat și în partea de instruire și specializare a psihologilor, iar asta îmi oferă posibilitatea de a cunoaște situația din țară. Și, din păcate, ceea ce vedem la București, Cluj, Iași sau Timișoara nu este valabil și în orașele mici de provincie sau în mediul rural. Colegii îmi povestesc cu îngrijorare cât de mare este nevoia de servicii de psihoterapie și cât de puțin curaj au oamenii în a cere ajutor. Iar aici nu mă refer doar la grupurile sociale sau comunitățile cu o situație financiară extrem de precară, ci mai ales la oamenii care nu înțeleg cât de importantă e sănătatea mintală pentru buna funcționare a ființei umane.
Alții spun că, dimpotrivă, a devenit o modă să mergi la psiholog. Ne-au influențat filmele americane?
Poate că filmele americane… poate că internetul și libera circulație a informației… și, desigur, o mai mare implicare a psihologilor în tot ce înseamnă mass-media și social media. Pe de altă parte, încă mai există mulți psihologi care nu îndrăznesc să își promoveze serviciile, de teamă să nu fie desconsiderați; așa cum există și alții care se promovează excesiv, dar care, din păcate, nu au o reală pregătire de a munci cu mintea și sentimentele unui alt om. Dacă ar fi să mă refer strict la persoanele cu o situație financiară peste medie, aș îndrăzni a spune că, pentru unii dintre aceștia, mersul la terapie a devenit o modă încă de pe vremea când Freud profesa în Viena. Și eu am avut de-a lungul anilor clienți care au venit doar dintr-o curiozitate sau care voiau să le poată împărtăși mai apoi cunoscuților că au fost sau că merg la terapie. Marea problemă este că puțini dintre aceștia s-au deschis cu adevărat și au îndrăznit să sape în propriul trecut. Iar o astfel de atitudine nu ajută sub nicio formă, deoarece persoana clientului nu vede nicio schimbare, terapeutul se frustrează, iar aparținătorii clientului ajung să creadă că terapia este inutilă – drept urmare, ei nici nu mai încearcă să solicite astfel de servicii de sănătate.
Am observat chiar un val de simpatie față de terapie. Văd oameni de peste 40 de ani care s-au apucat să studieze psihologia și vor să fie terapeuți. Ce părere aveți?
De curând, discutam cu niște cunoscuți despre faptul că, probabil, mayașii au avut dreptate atunci când au spus că, în jurul anului 2000, omenirea va intra într-o altă epocă… Deschiderea și setea față de psihologie, dezvoltare personală și spiritualitate par să fie din ce în ce mai evidente la nivel global. Dacă revenim la studierea psihologiei, România se numără printre puținele state din Europa în care accesul la Facultatea de Psihologie este ușor, iar absolvirea este facilă, de asemenea. Colegii din Ungaria îmi povestesc despre cât de solicitantă și complicată este această facultate la ei și cum mulți dintre unguri vin la Cluj – la secția maghiară – ca să își facă studiile de specialitate. Așadar, dorința de dezvoltare personală împreună cu accesul facil și câteva fantezii de reconversie profesională pot genera astfel de schimbări. Este, de asemenea, de accentuat și faptul că puține cabinete se pot întreține strict din serviciile de psihoterapie, iar majoritatea psihologilor practică și alte specialități ale profesiei (psihologia muncii, evaluările și testările pentru permisul auto sau alte avize asemănătoare).
Ca în orice meserie, întâlnim oameni pregătiți și oameni mai puțin pregătiți. Cum ne dăm seama dacă un terapeut e potrivit pentru noi?
În zilele noastre, majoritatea oamenilor care se gândesc să înceapă o formă de psihoterapie se interesează în prealabil de pregătirea și practica specialistului. Mulți dintre clienții care mă contactează îmi spun că mi-au citit cărțile, că mi-au urmărit filmările de pe YouTube sau că m-au auzit vorbind la diferite conferințe. Și în baza a ceea ce au simțit, au ales să își facă terapia cu mine. Celor pe care nu-i pot primi în terapie din cauza agendei prea încărcate le recomand mereu alți doi-trei colegi la care ar putea apela, tocmai pentru ca oamenii să poată vedea compatibilitatea dintre ei și psihoterapeutul căruia îi vor permite (sau nu) să le cotrobăie prin minte și prin povestea lor de viață. Relația terapeutică este, potrivit unor cercetări din domeniul meu, unul dintre factorii cei mai importanți în vindecare. Estimativ vorbind, forma de terapie pe care o practică psihologul sau tehnica pe care o aplică influențează în procent de numai 15% succesul unei terapii; același procent de 15% este reprezentat și de factorul placebo (acele elemente care nu sunt nici sub controlul clientului și nici al terapeutului); în timp ce 40% din succesul terapiei vine din resursele clientului (motivație, suport social, flexibilitate și dorință de schimbare); iar în proporție de 30% contează în vindecare tocmai relația care se conturează între cei doi. De aceea, amintesc cât de des pot că „ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se vindecă printr-o relație“.
Sunt cazuri în care un terapeut poate face mai mult rău? Există pacienți care merg la psiholog ca la Dumnezeu – e un adevăr. Cum rupem o astfel de relație toxică?
Comunitatea științifică de la nivel global (aici mă refer la marile foruri din domeniul psihologiei și psihoterapiei, așa cum sunt asociațiile europene sau academiile internaționale), în diferitele conferințe la care particip în mod constant, include și prelegeri sau dezbateri despre efectele secundare ale terapiei. Potrivit unor cercetători, rata efectelor adverse este cuprinsă între 5% și 20%. Dacă privim situația dintr-o perspectivă mai amplă, totul are sens: când terapeutul nu este suficient de bine pregătit sau nu își gestionează cu înțelepciune propriile nevoi și vulnerabilități, ușor își poate imagina că îi este superior clientului și că asta îl îndreptățește să-i spună ce să facă ori să decidă în locul celuilalt. Apoi, mai există și riscul ca terapeutul să nu fie suficient de atent la cuvintele pe care le folosește și să-i învinuiască pe cei din sistemul de relaționare al clientului, iar acesta din urmă să rupă legătura cu oameni ce reprezentau pentru el resurse importante. Psihoterapia este o știință și o artă în același timp, iar practicarea acesteia cu maturitate necesită o amplă pregătire, un mare autocontrol emoțional și o continuă deschidere către procesul de învățare, precum și intervizarea cu colegii de breaslă.
Un client cu o structură psihologică mai difuză sau care s-a obișnuit de mic să se bazeze pe alții în luarea unor decizii personale ori unul care are o dependență ineficientă față de cei din jur va ieși mai greu dintr-o astfel de înțelege contractuală și relațională. Pentru că, din nou și din nou, va crede că ceva este în neregulă cu el, mintea lui fiind obișnuită să-i supraaprecieze pe ceilalți și să se subaprecieze pe sine. Dar sunt convins că fiecare om are suficiente resurse interioare încât să poată spune „stop“ – chiar dacă, pentru asta, unii dintre noi au nevoie de mai mult timp. În cele din urmă, clientul plătește și are dreptul de a-și concedia terapeutul atunci când constată sau observă că interesele sale nu sunt respectate. Asta nu înseamnă că psihoterapia în sine este mereu un proces confortabil din punct de vedere emoțional. Totuși, un psihoterapeut suficient de bun va da dovadă mereu de respect și, poate, va propune chiar el încheierea procesului terapeutic, dacă acesta nu duce la rezultatele dorite sau dacă nu mai este necesară o frecvență crescută a ședințelor terapeutice.
E chiar așa cum se spune în filme, totul ni se trage din copilărie?
Este o întrebare la care m-am gândit mult – atât în timpul facultății, cât și în cei 14 ani de când practic profesia de psihoterapeut – și, de-a lungul timpului, am avut diferite păreri. Studiind la o facultate de orientare cognitiv-comportamentală, am fost educat să nu-i acord trecutului o mare importanță și, în consecință, aș fi fost tentat să vă răspund negând ipoteza din întrebarea dv. Dar, cu timpul, m-am specializat în diferite alte forme de terapie și, rămânând mereu cu atenția ațintită asupra cercetărilor care se fac la nivel internațional, acum sunt de părere că inclusiv experiența intrauterină și psihologia strămoșilor noștri ne influențează – nu doar copilăria. Legăturile dintre noi și generațiile trecute sunt mai vii și mai puternice decât ne-ar conveni nouă, mai ales dacă avem o gândire calată pe autonomie extremă și autosuficiență; iar experiențele din copilărie sunt șablonul în baza cărora ne uităm la noi înșine și la cei din jur. Creierul uman este atât de flexibil și de influențabil în perioada în care se dezvoltă, încât experiențele noastre de viață îl pot modela într-un mod pozitiv sau, din păcate, într-unul negativ. Psihologia minții umane este precum asfaltul moale și neconsolidat, așa că urmele trecutului nostru îndepărtat vor dăinui pentru totdeauna. Este adevărat că nicio formă de psihoterapie nu ne poate schimba trecutul, dar sunt multe modalități prin care putem învăța să trăim cu acesta, în așa fel încât să nu ne mai fure prezentul și viitorul.
Ce calități trebuie să aibă un terapeut bun?
Multe! Nu știu dacă ne-ar ajunge o pagină întreagă, pentru a le enumera pe toate. Din punctul meu de vedere, un psihoterapeut suficient de bun este atent atât la mintea sa (adică este la zi cu ce se întâmplă în domeniul său de activitate, fiindcă, aparent, la fiecare 15 minute se publică un nou studiu în domeniul psihologiei), dar și la sentimentele, emoțiile și trăirile sale. Apoi, are nevoie de un nivel crescut de inteligență relațională, care să se exprime printr-o curiozitate empatică față de omul din fața lui și față de sistemul de apartenență al acestuia. Pe urmă, e fundamental să nu se creadă atotștiutor, să nu-și confunde rolul cu cel al lui Dumnezeu, să rămână cât mai ancorat în realitatea pământenilor și să caute să se cunoască pe sine cât mai bine. Unul dintre supervizorii mei din Statele Unite mă îndemna adesea să nu cred tot ceea ce sunt înclinat să cred, ci să încerc să-mi explic viața și realitatea și prin alte modalități de gândire, care nu-mi sunt la îndemână. Și să nu uit niciodată că în fața mea – eu stând în fotoliul terapeutului – se află un suflet de om, iar sufletul este cel mai prețios și cel mai sensibil „lucru“ din întregul Univers. Nu cred neapărat în ideea că un psihoterapeut bun ar trebui să aibă fix aceeași experiență de viață ca și clientul, pentru a-l putea ajuta (fiindcă de această parte e responsabilă empatia); dar cred în faptul că fiecare psihoterapeut are nevoie, la rândul său, de un terapeut.
Ce înseamnă transferul de la terapeut la client și invers? Când e ceva normal și când e ceva nociv?
Teoriile psihanalitice ne vorbesc despre proiecțiile, sentimentele și nevoile pe care clientul (sau pacientul, cum le place psihanaliștilor să spună) le pune inconștient în responsabilitatea terapeutului – acest fenomen se numește „transfer“. Dar și despre nevoile, dorințele și proiecțiile personale pe care psihoterapeutul le aduce în relația terapeutică – asta se numește „contratransfer“. Practica clinică îmi arată că transferul este parte din orice proces psihoterapeutic suficient de bine aplicat: fiecare client va trăi în relația cu terapeutul ceva din copilăria sa ori din nevoile care nu-i sunt satisfăcute în viața personală. Iar un psihoterapeut abil va putea să folosească apariția transferului în folosul psihoterapiei: va induce, cu siguranță, câteva conversații dificile, dar asta-i parte din „fișa postului“ unui psihoterapeut. Este mai problematic sau nociv atunci când apare partea de contratransfer și mai ales atunci când terapeutul nu este conștient de acest fapt. Atunci s-ar putea ca rolurile să se inverseze și terapeutul să uite care este locul și rostul său în cabinetul de psihoterapie. Fiind vorba despre faptul că relația terapeutică este o parte esențială (deși imperfectă) a vindecării, important este ca terapeutul să rămână conștient și să repare eventualele daune psihologice care s-au creat din cauza lui.
Copiii sunt fragili, iar noi, adulții, facem multe greșeli și îi rănim. La ce semne să fim atenți, când vine vorba de copii? Cum ne dăm seama dacă un copil mic e deprimat?
Copiii au nevoie de adulți suficient de buni în jurul lor; nu de părinți perfecți, care să nu greșească niciodată. Eu nu consider că adultul trebuie să fie atent doar la nevoile sau dorințele copilului. Cred că, înainte de toate, creșterea copiilor este o șansă unică de dezvoltare personală a adulților. Eu promovez ceea ce știința numește „parenting conștient“ – cu alte cuvinte, părintele este în primul rând atent la el însuși, făcând tot ce-i stă în putință pentru a-i oferi copilului un mediu cât mai sănătos pentru dezvoltare. Părintele conștient este atent la ce se întâmplă cu copilul, fără să-l ignore sau să-l confunde cu copilul pe care și-l imaginează în mintea sa. Un copil se naște cu un anumit temperament, care-l face să fie mai mult sau mai puțin exteriorizat sau grăbit în explorare – ceea ce înseamnă că natura are grijă să ne transmită câteva lucruri despre copil. Iar dacă observăm schimbări semnificative în comportamentul său, care durează mai mult, este înțelept să începem să ne punem întrebări. Când copilul care este de obicei mai energic devine neobișnuit de tăcut sau lipsit de energie, este clar un semn; invers, când constatăm că un copil mai temperat devine agitat și impulsiv, iarăși este vorba despre un semn. În ceea ce privește deprimarea, unii copii manifestă comportamente de izolare sau retragere, în timp ce alții par să fie neastâmpărați. De regulă, deprimarea apare în primul rând din cauza unei pierderi – fie se produce o schimbare în viața celui mic, fie nu se mai simte în siguranță, fie cineva îl asuprește. Apoi, tot experiență, vă pot spune și că majoritatea părinților conectați cu copiii lor vor simți că ceva nu este în regulă și intuiția le va șopti că se impune o mai mare implicare din partea lor.
Ați și scris o carte legat de subiectul acesta, Copilul invizibil. Spuneți-mi, în mare, despre ce e vorba.
Mulțumesc pentru această întrebare! Este mereu o mare bucurie să vorbesc despre cărțile mele. Copilul invizibil este prima mea carte și prezintă ceea ce mai sus aminteam ca fiind parentingul conștient. E o carte scrisă din perspectiva experiențelor interioare ale părintelui, care pot influența relația acestuia cu copilul. Dar, așa cum probabil că ați dedus deja, este și un text cu nenumărate date științifice și explicații bazate pe experiența personală și practica din cabinet. Este ca o călătorie în trecutul personal al părintelui, însoțită de explicații despre creier și despre nevoile de dezvoltare ale copilului, precum și de o colecție de exerciții care seamănă oarecum cu ceea ce se întâmplă într-o ședință de psihoterapie.
Și cu adolescenții e poveste lungă. E la modă ca ei să afirme că sunt deprimați și anxioși. Cum facem diferența între teribilism și semnele problematice clare?
Din păcate, anxietatea și depresia în rândul copiilor nu este doar o modă, este o realitate îngrijorătoare și necesită o cât mai rapidă implicare. Adolescența e văzută ca fiind o perioadă dificilă, dar nu trebuie să fie definită de teribilism. Toate comportamentele revoltătoare sau inacceptabile ale adolescenților sunt niște strigăte de ajutor. Este adevărat că în adolescență trecem printr-un proces semnificativ de transformare, dar acesta nu „trebuie“ să ducă la haos sau dezastru. Din păcate, această perioadă a vieții – din lipsă de informație corectă – este privită cu multă teamă de adulți și trăită cu multă nesiguranță de adolescenți. Însă nu e sănătos să trăim doar cu impresia că, după ce va trece, totul va fi bine, pentru că acest interval poate lăsă urme definitive. În ceea ce privește parentingul din România, majoritatea părinților preocupați de copiii lor sunt atenți doar la primii 6–7 ani de acasă, fără să mai găsească suficientă energie și disponibilitate și pentru adolescență. Iar această pierdere a conexiunii cu părinții intensifică anxietatea și deprimarea copiilor ajunși în adolescență. Și la această vârstă, tânărul în devenire are nevoie de o mare implicare din partea părintelui, doar că… de una mai flexibilă și mai adaptată la solicitările personalității sale în formare. A cere ajutor din partea psihoterapeuților, a consilierilor sau a experților în parenting este o alegere matură din partea adulților care au în familie un adolescent sau mai mulți.
Și cuplurile apelează tot mai des la psiholog. Poate salva terapia o căsnicie?
Depinde foarte mult de când anume solicită aceste cupluri ajutorul psihoterapeutului și de nivelul de angajament al acestora față de un proces serios de transformare personală. Sunt persoane care vin la terapie după ce și-au „băgat“ (la propriu) picioarele în „spațiul dintre ei“ (zona relațională comună a cuplului) și nu înțeleg de ce nu se mai simt bine sau iubiți, în acea relație. Alții își duc o mare parte din energie în alte relații – cum ar fi cele cu copiii sau angajamentele extraconjugale și, iarăși, se așteaptă ca relația să crească de la sine. Un studiu realizat de soții John și Julie Gottman (colegii mei din Statele Unite ale Americii) arată că, în medie, un cuplu așteaptă până la 6 ani înainte de a cere ajutor pentru o problemă de relaționare. Vă puteți imagina cât de multe daune interpersonale și de relaționare se produc în tot acest timp. Relația este un element la fel de viu ca cele două persoane care o formează. Iar dacă nu suntem conștienți de asta, riscăm să ne distrugem cuplul, precum și sănătatea psihică și fizică. Durata de viață a celor care au relații nesănătoase de cuplu este cu 4 până la 8 ani mai scurtă decât a celor care au grijă de legătura invizibilă numită „cuplu“. Iar riscul de îmbolnăvire crește în cazul lor cu până la 35%. Cu alte cuvinte, o relație disfuncțională ne costă mult. De aceea, în cadrul seriei de conferințe #EpicTalk, noi reamintim adesea că… de calitatea relațiilor noastre, depind la modul cel mai serios calitatea și durata vieții noastre.
Poate că sunt doar subiectivă, dar mie mi se pare că românii nu au empatie. Nu știm să fim empatici, nu știm cum să îl înțelegem și să îl ajutăm pe cel de lângă noi. De ce?
Empatia este o abilitate care se cultivă – la fel ca scrisul și cititul. Din păcate, majoritatea românilor rămân la un stadiu foarte primitiv al empatiei și o confundă cu simpatia. Dacă cineva îmi este simpatic, mă voi purta într-un anumit fel, pentru că așa simt; dacă-mi este antipatic, acțiunile mele se schimbă. Empatia adevărată implică și un proces de gândire, este o manifestare conștientă. Și, din păcate, în țara noastră educația emoțională și relațională este încă extrem de precară. Mulți dintre noi au crescut în familii în care empatia și validarea emoțională erau un lux mai rar decât portocalele sau ciocolata cu alune. Iar aceste lipsuri se văd azi în felul în care noi trăim, iubim, educăm și muncim.