La Bookfest am avut ocazia să o întâlnesc pe Iulia Ioniță. O tânără scriitoare care la 19 ani a publicat deja a doua carte din carieră. Pe prima a scris-o la 17 ani. Nu știu ce făceați voi la 17 ani, dar eu în niciun caz nu-mi puneam problema să scriu cărți și să fac ceva cu viața mea. Mă gândeam doar că trebuie să iau Bac-ul și să ajung la facultate. Am stat puțin de vorbă cu Iulia pentru că am vrut să aflu cum e să fii tânăr scriitor în România. Găsiți aici a doua carte a Iuliei.
Cum de te-ai apucat de scris?
Iulia: Scriu de când știu să scriu, scrisul reprezintă mereu ceva spontan pentru mine și de fiecare dată simt nevoia să mă descarc astfel. La mine a fost pur și simplu o nevoie.
Ai început direct cu un roman sau cu povești mai scurte?
Iulia: Am început cu jurnal, compuneri, apoi povești lungi, pe care nu le-am mai terminat, dar cam toate se bazau pe ideea din „Flori în păr”. Asta chiar de pe la 11 ani, când m-am apucat mai serios. Apoi m-am axat pe blog, pe povești scurte, mai exact.
Ce te inspiră?
Iulia: Mă inspiră mintea mea, locul în care nimeni nu poate intra, și din care pot divulga exact cât vreau eu. Ador să îmi las imaginația să iasă la iveală.
Cum îți creionezi cărțile? Ai o tehnică anume de a plafica povestea, personajele, locațiile?
Iulia: Da, am, dar niciodată nu țin cont. Am realizat că poveștile mele se scriu singure, și, culmea, coerente :D. Am totul ca un film în minte, un film ce trebuie redactat exact, la secundă.
De ce ai nevoie când scrii? Spune-mi ceva despre ritualul tău. O anumită perioadă a zilei, muzică, un colț al casei etc?
Iulia: Cel mai bine scriu noaptea, târziu, iar cel mai bine corectez ziua. Ascult, de obicei, instrumentaluri, atunci când scriu, dar asta depinde și de personaj. De exemplu, la „Flori în păr”, când scriam despre Jay, trebuia neapărat să ascult punk, altfel nu intram atât de bine în poveste. Cât despre colțul casei… camera mea, biroul meu.
Mama ta e scriitoare. Ce sfat ți-a dat când ai decis să scrii un roman?
Iulia: Da, într-adevăr, mama mea este Corina Ozon, autoarea seriei „Amanții”. Mama îmi dă multe sfaturi, dar pe niciunul nu l-aș putea cita într-un interviu =))
Te sfătuiești cu cei din jur în legătură cu ce scrii? Le arăți primul capitol? Cine vede prima oară manuscrisul?
Iulia: Niciodată. Scriu, în primul rând, pentru mine. E singura chestie care mă menține normală. Scrisul chiar este viața mea și nu aș putea împărtăși nimănui procedeul, deși, produsul final este scos în lume. Știu, e ciudat. Prima persoană care îmi vede manuscrisul, după mine, evident :)), este editorul.
Limbajul vulgar. Nu te ferești de el. De ce?
Iulia: Nu mă feresc, niciodată nu m-am ferit. Deși e tabu și „nu e frumos”, nu m-a interesat niciodată aspectul acesta. Pentru mine, vulgaritatea este un mod de a îmi exprima arta, ceea ce fac eu. De exemplu, în „Percepții Inconștiente” nu e nimic porcos. Poate eventual un „naiba”. Și asta pentru că nu am simțit nevoia. În schimb, „Flori în păr”, ce prezintă produsele unei societăți închise, sub un fel de regim totalitar, vulgaritatea își are locul, exact unde trebuie și cât trebuie. Așa simt eu.
Pizza sau paste?
Iulia: Ambele. Dar să fie quattro formaggi 😀
Duș sau baie?
Iulia: Depinde de moment. În general duș. Am mai mult timp pentru scris. :))
Ciocolată sau… altceva?
Iulia: Ciocolată! Și țigări.
Ai în plan un nou roman? Despre…?
Iulia: Da. Momentan, pregătesc continuarea pentru „Flori în păr”
Ești timidă, rebelă, ambițioasă… cum ești?
Iulia: Mă consider ambițioasă. Și mă consider așa pentru că, în timp, am învățat să nu îmi mai pese de ceea ce spun alții. Cât timp nu cunosc o persoană, vorbele ei nu mă afectează. Deci, probabil destul de indiferentă, atunci când e cazul. Totuși, în viața reală, cu fanii, sunt foarte awkward și timidă. Deci, sunt o antiteză :))
Știi povestea cu geniile neînțelese. Suferința, iubirea, nedreptatea, societatea, ce anume te influențează când scrii?
Iulia: Nu pot scrie atunci când mă aflu în extreme. Dacă sunt prea fericită, sunt conectată la realitate. Prea tristă, la fel. Prefer să fiu relaxată, cu mintea deschisă, chiar foarte deschisă, deconectată de real, cât să caut orice mă poate băga într-o anumită stare, iar apoi devin una cu personajul – sentimentele personajului devin ale mele. Dar, când scriam pe blogul meu, situația era diferită. Vorbind acolo despre societate, nervi, făcând un rant constant, trebuia să fiu într-o anumită stare, în funcție de articol.
Întrebarea stupidă cu “unde te vezi peste 5 ani”. Deci unde te vezi peste 5 ani? Vrei să trăiești din scris? Sau vrei să faci și altceva?
Iulia: E chestia aia. Nu o fac pentru bani, dar nici pe degeaba. Și, cum în România, ca în multe alte țări, de altfel, nu poți trăi din scris, cu siguranță voi face și altceva. Dar orice aș face, aș face pe lângă scris.
Condiția scriitorului în România. E ușor, e greu să fii scriitor în România? Cum e cu editurile, cu vânzările, cu publicul?
Iulia: E destul de bine, momentan. Fac parte dintr-o echipă minunată, anume Librex. Nu știu cât e de greu să fii scriitor, pentru că eu iubesc prea mult ceea ce fac, ca să mă gândesc la asta, dar presupun că, deși poate ar fi greu, sigur ar merita, din toate punctele de vedere. Publicul este minunat, românii citesc, ba chiar citesc autori contemporani din România, ceea ce e super! 🙂
Culoarea preferată, filmul preferat, cartea preferată, piesa preferată?
Iulia: Roșu, Triangle, Sub Dom – Stephen King, Tool – Schism / Alice In Chains – Dirt. Nu mă pot decide.
Un sfat pentru scriitorii ascunși care nu au curajul să scrie.
Iulia: A îți publica munca, oricare ar fi ea (pictură, carte, muzică) face diferența dintre artiști și amatori. Faceți orice pentru a vă dobândi curajul de a scrie. Vă va schimba viața.