Eu de dinainte de Idris

Eu de dinainte de Idris nu mai exist şi este firesc să fie aşa. Acum sunt ŞI mama lui Idris (nu DOAR mama lui Idris) pe lângă multe altele. Problema e că nu prea ştiu ce să fac cu aceste multe altele pe lângă.

Au trecut 8 luni de când am născut şi pot spune că, din anumite puncte de vedere, lucrurile au devenit mai uşoare, mai predictibile. Am intrat într-o rutină de îngrijire a copilului care îmi dă o oarecare pace şi chiar şi când nu ştiu ce să fac… ştiu ce să fac. Cu toate astea, tot am zile grele. Unele chiar foarte grele. Nu sunt zile grele cu copilul, ci sunt zile grele cu mine. Sunt alt om şi nu prea ştiu ce fel de alt om sunt.

Este adevărat că naşterea unui copil vine la pachet cu un buton mare de reset şi astfel ajungi să îţi revizitezi copilăria, relaţia cu părinţii, relaţia cu cei din jur, valorile, principiile, priorităţile, obiectivele etc. Asta nu înseamnă că înainte de copil ai un set de valori şi principii greşit, ci pur şi simplu se remodelează şi prinde alt contur şi sens. Doar că aceste schimbări nu au un parcurs lin şi lucrurile nu se aşază de la sine, ci se întâmplă destul de furtunos, chiar violent pe alocuri. Te zdruncină din temelii şi pe lângă grija fizică şi emoţională a copilului mai ai de aşezat în tine şi aceste schimbări.

Depresia postpartum este deseori ignorată şi bagatelizată. Te loveşti de “ce te plângi atâta, că bunicile/mamele noastre nu se plângeau atâta” sau de “depresia postpartum nu e depresie, alta e depresia adevărată şi voi doar vă plângeţi că aveţi grijă de un copil şi v-aţi dat seama că vă e greu” sau “la ce ai mai făcut copil dacă te plângi atât” iar vorbele lipsite de empatie din folclor (şi topor) pot continua. Mamele şi bunicile noastre au îndurat şi s-au conformat mediului social de la acele vremuri, nu înseamnă că nu au suferit în tăcere. Vremurile s-au schimbat, ruşinea nu mai e atât de mare şi încercăm prin cabinetele psihologilor să punem în ordine nişte lucruri pe care nu le înţelegem. Depresia postpartum vine, în primul rând, după furtuna hormonală cauzată de naştere, deci este chimică şi nu ţine cont de cât de bine eşti tu cu tine, de viaţa pe care o duci şi de multe altele. E chimică! Şi unele femei o gestionează mai bine cu ajutorul anturajului şi al stilului de viaţă. Apoi, poate fi şi de ordin emoţional în funcţie de dezechilibrele pe care le aveai şi înainte de naştere. Important e ca după ce partea chimică se aşază (poate dura şi un an de zile de la naştere) să nu se instaleze depresia aia adevărată, ca să zic aşa.

De multe ori când o mamă spune că îi este greu, cei din jur se gândesc automat că se plânge că e obosită, că s-a săturat să facă ciorbă, că nu are timp să spele rufele sau că nu mai suportă plânsul copilului. Da, şi astea contribuie la greu, însă unele femei au ajutor şi tot le e greu. E greu pentru că cele care am fost înainte de copil nu mai există, iar asta nu înseamnă, cel puţin în cazul meu, vreun regret mare, ci pur şi simplu o “reasamblare” a mea. Desigur, libertatea de mişcare este extrem de restricţionată şi e tare greu să depinzi şi pentru lucruri mărunte de altcineva. Luxul de a te îmbrăca şi a ieşi din casă nu mai există, luxul de a dormi puţin la prânz, luxul… de a face orice vrei, când vrei. Nici măcar luxul a de a fi deprimată nu îl mai am. Am zile când abia mă dau jos din pat şi aş vrea să zac, să dorm, să plâng, să zac, să dorm şi tot aşa. Dar nu pot, mă târăsc jos din pat pentru că am un copil de îngrijit. Am şi zile extraordinar de bune, cu multă energie şi bucurie. Aceste zile grele şi bune vin şi trec în valuri şi te cam sperie cât de sus eşti în unele zile şi cât jos poţi ajunge peste noapte.

Vorbind de luxul de a face orice, acum totul este programat în detaliu şi cu rugăminţi ca astrele să alinieze programul tatălui cu cel al mamei cu cel al bonei cu cel al bunicilor etc. Încărcătura mentală legată de programul copilului şi al adulţilor (de la somnuri, la mese, la orice) este extrem de mare şi obositoare. Dacă punem fiecare pietroi în spatele sau sufletul unei mame poate ne putem imagina puţin cam câte sunt de dus emoţional. Pietroiul grijii copilului, pietroiul grijii casei, pietroiul grijii relaţiei, pietroiul grijii de sine etc. Cei din jur pot lua câteva astfel de pietre din grija mamei, dar tot rămân câteva şi trebuie duse. Aşa că lăsaţi mamele să spună că le e greu chiar dacă au bone şi ajutoare şi chiar dacă pare că totul e negru. Nu e totul numai negru, în ele zace o iubire infinită, o putere miraculoasă şi o grijă de nemăsurat, doar că trebuie să fie greu, înainte să fie bine.

Nu îmi imaginam că pot fi atât de fericită şi împlinită şi în acelaşi timp atât de tristă şi pierdută.