Am născut ca în filme

În dimineaţa zilei de 17 martie, fix data probabilă a naşterii încă de la prima morfologie, Zian Iacob a decis să vină pe lume. Şi a făcut-o într-un mare fel. A fost o naştere vindecătoare, o naştere 100% naturală – nu că asta îmi propusesem neapărat – o naştere fix ca în filme. A fost o naştere pe care o meritam din plin după experienţa traumatizantă pe care am avut-o acum doi ani când l-am născut pe Idris.

Cei care mă citesc de ceva vreme şi mă urmăresc pe Instagram ştiu ce grea a fost prima naştere iar acum, având comparaţiile, îmi dau seama că a fost cam inuman ce am trăit atunci. Îmi dau seama că totuşi mai am răni de vindecat în terapie şi deja s-a activat vinovăţia că nu am fost şi pentru Idris mama senină şi fericită care sunt acum. Dar despre acest subiect voi vorbi altădată, să se mai aşeze lucrurile.

Puţin context

Sarcina cu Zian a fost şi ea destul de grea şi mi-a activat o mică depresie perinatală. Am vomitat aproape zilnic timp de 8 luni, am avut greţuri non-stop, inclusiv noaptea când mă trezeam să merg la toaletă, am tras mult cu o alergie severă la ambrozie (m-a ţinut din iulie până în noiembrie) care a debutat fix în primul trimestru când nu aveam voie să iau picături de nas sau alte pastile (multe nopţi albe şi plâns că mă durea capul şi aveam nasul înfundat), m-am chinuit cu tensiunea extrem de mică (8,4 – eram în pragul leşinului, m-a ţinut primul trimestru şi cam jumătate sau mai mult din al doilea), apoi ceva răceli, 4 ture de tratament cu antibiotic din cauza unei infecţii urinare şi sincer lista poate continua. Nu mai spun de sfintele arsuri din ultimul trimestru, dormitul prost, burta imensă, lipsa de aer, durerile de coaste and so on. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a fost o sarcină cu risc, nu am avut absolut nicio problemă legată de copil, nu mă pot plânge, dar m-a dărâmat fizic şi aproape psihic.

În aceste condiţii, mi-aş fi dorit să nasc şi mai repede dacă se putea. Măcar cu câteva zile, dar mă rugam mereu să vină sănătos, la timpul lui.

Am avut emoţii mari chiar dacă urma să nasc a doua oară. Cu Idris am avut travaliul indus şi n-am avut deloc semne de pretravaliu, n-am avut acele contracţii false, n-a coborât, nu mai spun de apă ruptă sau altele. Nimic, nimic. Aşa că nu ştiam la ce să mă aştept, însă aveam informaţia de la un curs de puericultură, de la doctori, din poveştile altor mame.

În săptămâna 37 am început să am acele contracţii sau crampe care seamănă cu durerile menstruale, iar la control mi-a spus medicul că se pregăteşte corpul. În fiecare săptămână durerile erau tot mai mari, însă nimic care să dea alarma, iar cu câteva zile înainte să nasc am avut contracţiile false (fix în Ikea :)) ) şi eram sigură că voi naşte în ziua aceea, dar nu.

Cu toate astea, mereu mereu mereu i-am spus lui Dan că naşterile alea din filme nu există. Adică alea în care se rupe apa şi fug toţi la spital şi apoi apare copilul. Nu, nene. Eu ştiam din cursuri, de la doctori, de la alte mame că nu aşa stau lucrurile, astfel de naşteri sunt doar excepţii, desigur. I-am repetat asta lui Dan ca pe o poezie şi fix înainte să nasc văzusem un film cu acest clişeu şi iar am pufăit şi am zis că NU există aşa ceva :)))

Ce ştiam eu

Păi că apar acele contracţii ca la menstruaţie, că sunt rare, dar după un timp au un tipar, că mamele le simt şi încep să noteze prin aplicaţii ora şi minutul, să le monitorizeze, iar în timpul acesta se duc liniştite să facă un duş, mai dorm, se mai uită la un film. Apoi contracţiile apar la un interval mai scurt şi decid să meargă la spital. Şi merg toţi happy la spital unde începe travaliul care poate dura Dumnezeu ştie cât… de la ore, la zi/zile şi de aici greul.

Cum a fost

Ca în filme! În două ore s-a terminat toată treaba, nici nu ştiu ce m-a “lovit” ca să spun aşa :)))

În seara zilei de 16 martie l-am dus pe Idris la bunici pentru că a doua zi Dan urma să meargă la muncă şi nu voiam să risc nişte travaliu singură cu copilul acasă. M-am culcat bosumflată că al doilea copil nu dădea niciun semn să vină şi deja mă săturasem de vărsături, dar mă speria puţin şi ideea că rămân singură acasă. Dan adormise dus şi pe la ora 24 şi câteva minute simt că încep din nou durerile alea ca de menstruaţie că nici nu ştiu dacă să le spun contracţii. Avusesem atât de multe în ultimele săptămâni încât nu m-am gândit că prevestesc ceva, doar că parcă parcă simţeam un pattern, erau la un anumit interval de timp. M-am uitat la ceas de câteva ori şi păreau undeva la 10-15 minute. M-a amuzat gândul că Zian aşteptase fix 17 martie, 12 noaptea, ca să dea semne că vine. După ce m-am amuzat… am zis aşşşşşş… am tot avut semnale false şi am adormit :)) Am adormit pentru că nu dureau aşa tare şi eram deja obişnuită, după cum spuneam.

La 3 noaptea fără un pic m-am trezit ca dintr-un coşmar cu o durere mare în pântece. M-am dus la toaletă, m-am întors în pat şi am stat în şezut puţin. Durerea trecuse şi am zis că iar este alarmă falsă. M-am întins înapoi să mă culc dar durerea m-a lovit şi mai tare. Tare rău. Am zis să iau un No Spa, însă nu am fost în stare să cobor la parter să iau unul, că durerile erau tot mai tari şi mai dese. L-am trezit pe Dan care a început să mormăie să mai aşteptăm, că poate îmi trec :)))) Dormea bine. Printre dinţi şi dureri i-am mârâit că NASC.

A sărit ca ars şi am început să ne agităm ca nişte găini nebune prin casă. L-am rugat să îmi aducă un No Spa, am luat unul şi a zis din nou că poate îmi trece după pastilă şi să mai stăm. Fix atunci m-a lovit contracţia şi mai gemut, mai ţipat i-am zis că NASC :))) Imediat mi s-a rupt şi apa. Ooook. Aveam o listă pregătită în telefon cu ce să nu uit pentru spital, dar n-am mai fost în stare să o deschid. Contracţiile erau dese, intense şi dureroase. Iar apa… nu mai spun cum curgea.

Am luat bagajul, am sărit în maşină şi dă-i cursă de nebuni până la spital. Ce m-a panicat pe mine e că aveam contracţii de împingere. După o naştere naturală, cam ştiam diferenţa dintre cele normale şi cele de împingere. Efectiv am crezut că nasc în maşină. A trecut Dan pe roşu, am nimerit şi poliţie dar a oprit regulamentar. Voia să deschidă geamul ca să mă audă poliţiştii că… NASC :))) La spital, fix ca în filme, a tras maşina cu viteză în faţa uşilor, pe rampă, nu s-a mai dus în parcare.

Am ajuns în faţa unui gardian somnoros şi descălţat. Dormea săracul. I-am spus că… NASC. Printre contracţii i-am mârâit numele şi am semnat ceva. Domnul respectiv a trezit o asistentă sictirită, a ieşit de la somn şi o infirmieră. Asistenta m-a întrebat la ce interval am contracţii. I-am spus că la 5 minute, că aşa ştiam eu din teorie că trebuie să ajungi la spital, dar habar n-aveam, cred că le aveam şi mai dese. A venit doctoriţa, m-a controlat, 4 cm dilataţie. Infirmiera m-a schimbat în cămaşa aia fără fund în timp ce mi se făcea ecografia, pentru că deja s-au prins toţi că… NASC. Nici vorbă de mers la garderobă, de semnat toate actele – am reuşit să dau câteva semnături printre contracţii, dar apoi m-au dus în sala de travaliu. În drum spre sala de naşteri mă loveau contracţiile, dar şi amintirile dureroase de la prima naştere şi mi s-a făcut stomacul ghem. Am trecut pe lângă sala de travaliu 1 unde se născuse Idris şi abia mai puteam respira. De data aceasta am născut în sala de travaliu 2. Frumoasă coincidenţă.

Nici nu ajunsesem bine în sala de naşteri că eram deja la 5 cm dilataţie. Era 4 dimineaţa, iar eu la 3 abia mă trezeam. Au apărut în scenă o asistentă drăguţă şi o doctoriţă rezident care arăta de 22 de ani. Apoi o moaşă mai cu experienţă şi înfiptă care părea că ea conduce lucrurile. De fapt chiar pot spune că mai mult cu ea am născut.

În continuare contracţiile erau de împingere şi asta m-a panicat rău. S-au rugat cu cerul şi pământul de mine să nu împing, că îmi distrug colul şi ajung la alte complicaţii. Panica s-a instalat şi mai tare, nu pentru ce simţeam neapărat, ci s-a activat toată trauma naşterii lui Idris. Au venit amintirile şi durerile peste mine ca un val şi atunci a apărut gândul: nu pot, nu reuşesc, nu fac faţă, nu vreau să mai trec prin aşa ceva.

La 6 cm, am cerut epidurală. A venit anestezista, a aşezat toate cele în faţa mea, am zis un Doamne ajută, i-a cerut asistentei analizele mele, ea i-a spus că nu le are că abia mi-a recoltat sânge, anestezista a strâns toate cele din faţa mea şi a plecat. Eram… what the actual fuck?! A refuzat să îmi facă epidurala fără analize. Am zis că mor, dar acum mă bucur, pentru că îmi dau seama că mai mult teama din mine voia epidurala, nu corpul.

Ajunsesem la 7cm. Senzaţia de împingere era tot mai mare, cu toate astea, am reuşit să mă controlez, pe contracţii respiram cum îmi spuneau ele, nu am mai urlat ca un animal în câmp ca la naşterea lui Idris. Mă controlam, controlam contracţiile, eram speriată, dar am avut susţinere, ceea ce prima oară nu s-a întâmplat. Iar asta a contat enorm. Dilataţie 8 cm. Mi-au dat puţin gaz, să mă ia de cap. Nu pot spune că durerile au fost chiar aşa insuportabile (mai ales în comparaţie cu ce am trăit cu Idris), dar mă speria rău senzaţia că iese copilul din mine.

La 9 cm le-am spus tuturor că… NASC :))) Atunci moaşa m-a pus să fac nişte împingeri şi cred că a ajutat ca lucrurile să ajungă la 10 cm. S-a pregătit masa, a venit doctoriţa cea micuţă şi am născut. La 5 şi 11 minute a venit pe lume Zian Iacob. Dap. La 3 mă trezeam de la dureri, la 5 şi ceva aveam copilul în braţe. Fără oxitocină, fără epidurală, fără epiziotomie. The good old fashioned natural birth.

Aşa că, da, am născut ca în filme. S-a rupt apa, am fugit ca nebunii la spital şi am născut. Nici acum nu îmi vine să cred că lucrurile s-au întâmplat aşa. Ştiu doar că m-am rugat foarte mult ca naşterea să fie mai uşoară şi am vorbit în fiecare seară cu Zian şi l-am rugat să vină când vrea el, că eu mai rezist, dar poate facem cumva să nu ne chinuim.

A fost naşterea pe care o meritam, iar recuperarea a fost şi este atât de uşoară încât rezidenţii şi asistentele s-au mirat că nu am luat nici măcar un calmant cât timp am fost internată şi nici acasă nu am avut nevoie. Sunt prezentă, sunt fericită, sunt hormonală doar de euforie şi mă gândesc că am o poveste straşnică de spus când vine vorba de această a două naştere.

Îmi pare rău că nu a fost aşa şi în cazul lui Idris şi îi voi cere mereu iertare că nu am fost aşa prezentă în prima lună, dar ştiu că am făcut ce am putut ca mamă nouă fără un sat alături.

Despre cum a fost de data aceasta la Filantropia voi povesti separat.