Toni Erdmann. Mult PR pentru nimic?

Cu siguranță în ultima lună Erdmann v-a dominat Facebook-ul. Mulți prieteni virtuali și-au schimbat numele în Cutărescu Erdmann Cutărică, pe modelul Schengen. Au stârnit un val de curiozitate, au creat buzz și puțini sunt cei care n-au aflat până acum despre filmul “Toni Erdmann“. Cu un PR masiv, un trailer genial și o notă de peste 8 pe IMDB, așteptarea a fost uriașă. Filmul i-a cucerit pe cei de la Cannes, a câștigat Premiul Criticii – FIPRESCI și va reprezenta Germania la Oscarurile din 2017. Cum rămâne cu noi, consumatorii de rând?

O nebunie ce putea fi sclipitoare

De data aceasta am mers la film cu multe așteptări și am plecat după aproape trei ore cu o senzație de chin și plictiseală. Ideea de bază a filmului este relația rece dintre un tată și o fiică. Bărbatul decide să se apropie mai mult de fata lui obsedată de muncă și pleacă după ea, la București, unde se infiltrează în lumea ei corporatistă. Relația dintre copii și părinți, la diverse vârste, înseamnă un carusel de emoții și trăiri. Având în viața mea un astfel de carusel, mă așteptam să văd o oglindă care să mă zguduie atât prin râs, cât și prin plâns. Povestea promitea o aventură sufletească, fără bombastica de la Hollywood. Însă din păcate a fost un film pe care nu l-am putut trăi în niciun fel. O barieră m-a ținut departe de lumea lor și am fost un simplu privitor de reality-show. Măcar la un reality-show mai ai parte de certuri și ambiții, dar în Toni Erdmann totul e calm, iar cadența nu se schimbă până la final.

Filmul nu are coloană sonoră pe fundal, totul e… real, ceea e e ok. Avem ocazia să auzim pașii pe covor, pașii pe trotuar, robinetul, zdrăngănitul frigiderului, vâjâiala mașinilor, cum se face pipi, cum se face sex oral, cum se trage pe nas. V-am atras atenția? Ok. În anumite momente suntem loviți de scene imprevizibile și de-a dreptul nebunești, dar nici acestea nu schimbă cu mult ritmul filmului. Începutul promite mult, iar umorul lui Toni este natural și spontan, chiar delicios. Undeva pe parcurs se pierde tot, se diluează acest umor și se instalează plictiseala, iar apoi chinul de a fi nevoit să vezi că ritmul nu se schimbă cu nimic, deși au trecut două ore și jumătate din film.

Povestea este bună, actorii minunați, totul s-a pierdut în niște momente ce nu-și aveau rostul sau poate nu pot fi înțelese de oricine. Am crezut că poate nu mai am eu răbdare să văd filme așa lungi, dar am revăzut recent White Nights, un film de 2 ore și 16 minute, unul dintre preferatele mele, care nu m-a plictisit o clipă.

Filmările au avut loc aproape integral în România, iar din distribuție au făcut parte și actorii români Alexandru Papadopol, Ingrid Bisu și Vlad Ivanov.

Toni Erdmann, îmi pare rău, dar Nein!

Leave a Reply