Naşterea la Filantropia: condiţii bune, trauma asigurată

Înainte de a începe povestea naşterii, aş dori să fac nişte precizări, pentru a oferi puţin context.

  1. Chiar dacă am 1,59 înălţime (şi pe vremuri 50 kg, nu se mai pune problema acum) nu sunt vreo panseluţă sensibilă. Am lucrat mulţi ani în presă, într-un ritm infernal, cu oameni diferiţi şi pot spune că m-am călit. Nu mai accept de ani de zile să se ţipe la mine, să mi se vorbească urât, nici măcar pasiv-agresiv. Şi am două modalităţi de a reacţiona în astfel de situaţii: ori decid că eşti prost, tac şi te ignor cu graţie sau îţi răspund, dar nu tocmai diplomat. De fel, sunt diplomată şi cu bun-simţ, dar şi bătăioasă dacă e cazul. Cu toate astea, creierul meu a dat reset sau delete la nişte treburi cât am fost în maternitate şi am acceptat un bullying ca la carte, care m-a făcut praf emoţional.
  2. Documentarea despre maternitatea unde am dorit să nasc s-a axat strict pe medicii de la obstetrică-ginecologie, dotări, stat vs. privat, siguranţă pentru copil şi pentru mine etc. Medicul meu e un om minunat şi rămâne marele plus în această poveste. Însă coşmarul a venit din partea moaşelor şi a secţiei de neonatologie. La acest capitol… nu prea ştiu cum te poţi documenta, nu pot spune că am găsit prea multe poveşti pe marele Internet.

Naşterea

Mi-am dorit mult să nasc natural, însă am lăsat mereu portiţa deschisă şi pentru cezariană. Am avut încredere totală în medicul care mi-a urmărit sarcina şi aş fi făcut (am făcut) cum spunea el. Ajunsă la termen, copilul meu nu îşi dorea să iasă să ne întâlnim. De obicei, primul copil poate sta şi săptămâna 41 spre 42. În cazul meu, problema a fost că, în ultimele săptămâni, nu a mai luat în greutate. De aceea, medicul mi-a spus că nu ar vrea să îl lase să stea peste termen, pentru că nu prea mai puteam controla ce se întâmplă în interior legat de creştere, placentă etc. Prin urmare, a fost nevoie ca travaliul să fie indus. Medicul mi-a spus că va fi ceva mai chinuitor şi dificil pentru mine (faţă de o naştere cu travaliul natural), pentru că organismul meu nu era deloc, dar deloc pregătit pentru naştere. Şi a fost nu greu, ci foarte greu… Nu vreau să sperii pe nimeni, însă dacă e să ajungeţi în situaţia asta, informaţi-vă bine.

La ora 6 dimineaţa mi s-a pus perfuzia cu oxitocină şi au început mici dureri, la ora 7 şi un pic, medicul mi-a rupt membranele (adică apa) şi de aici a început calvarul. Eu nu am avut timp să mă obişnuiesc cu contracţii îndepărtate şi de diverse intensităţi ca într-un travaliu “normal”. La mine au început contracţiile foarte dureroase şi dese din prima. În decurs de cinci minute, aveam cel puţin trei contracţii puternice de mă auzea tot spitalul. Nu aveam la dispoziţie nici măcar un minut întreg ca să-mi adun puterile. În acest ritm am ţinut-o de la 7.30 dimineaţa până la ora 12.00, când am născut. Da, ca durată totală a fost un travaliu scurt faţă de cele de 12-24 de ore, însă intensitatea a fost mult mai mare.

La ora 9.00 eram pregătită pentru epidurală şi medicul a chemat anestezistul, doar că în ditamai maternitatea de stat, la ora aceea, era disponibil un singur medic anestezist care se afla într-o operaţie de urgenţă. Au trecut minute şi apoi ore şi epidurala mea nu mai sosea. Abia la 11.00 mi-au făcut, în sfârşit, anestezia, însă nu m-a mai ajutat cu mare lucru. Deja începeau contracţiile de “împingere” şi urma să nasc în curând. Aşa că nu am mai aţipit, nu mi-am mai adunat puterile, aşa cum îmi spusese medicul anestezist că voi face.

La ora 10.00, în timp ce urlam după epidurală, am cedat. Au bipăit toate aparatele, s-au pierdut şi semnalele copilului şi m-au pus pe oxigen. Chiar nu mai puteam.

La ora 12.00, am născut. Medicul m-a rugat calm să dau tot ce pot, pentru că altfel ar fi folosit forcepsul (copilul intra în stres fetal) şi oricum îmi făcuse şi epiziotomie. Mi-am adunat ultimele puteri şi am reuşit.

În mod normal… nu aş fi povestit cum a decurs naşterea, e o chestiune intimă şi e o poveste ca multe altele. Însă şi aici e nevoie de context pentru că, într-o situaţie atât de grea, vă imaginaţi că am avut sprijin din partea personalului. Ei bine, NU. În toate aceste ore de calvar, moaşa care se ocupa de mine a fost preocupată să îmi atragă atenţia că nu am masca pe faţă (da, atât de stupide sunt regulile anti-covid… naşti cu masca pe faţă), m-a tot “certat” că nu ştiu să respir (practic… că nu ştiu să nasc), stătea cu nasul în telefon şi mă ignora în timp ce îi spuneam că nu mai pot, mi-a spus cu un ton extrem de ironic “să naşti e maaaaagic” şi mi-a întors spatele şi, de fapt, m-a lăsat mai mult singură în sala de travaliu.

Nu m-a ţinut nimeni de mână, nu mi-a pus nimeni mâna pe frunte, nu mi-a spus nimeni că e greu, dar că o să treacă, nu am avut niciun sprijin emoţional. Singurul care mai avea câte o vorbă bună pentru mine era medicul meu care venea, din când în când, să mă verifice. În rest, m-am simţit efectiv ca un animal în câmp, ca o vită. Mă scuzaţi dacă par dură, dar aşa e. Intrau şi ieşeau rezidenţi, moaşe, asistente şi uneori nici nu se uitau la mine. Se uitau în foi, la aparate şi apoi plecau. Nu existam. Mi se părea incredibil. Când îmi amintesc, mă doare mai tare lipsa de umanitate a personalului decât travaliul greu.

Am născut şi am crezut că greul a trecut, dar a fost doar primul şoc emoţional.

Neonatologia

Apoi au urmat zile grele şi încărcate emoţional la neonatologie, unde fiecare tură de doctori şi asistente avea altă părere despre alăptat şi a fost mai mult decât bulversant.

Mi-au adus copilul, mi l-au pus în braţe, l-am ataşat la sân, asistenta a zis că e ok şi a plecat. Cam atât despre încurajări, instrucţiuni, detalii despre alăptat. De aici, instinctul a intrat în scenă şi am ştiut exact ce am de făcut pentru copilul meu şi când. E fascinant cum se întâmplă acest lucru, dar se întâmplă.

Mi-am dorit foarte tare să alăptez, însă lactaţia nu a pornit din prima. Poate şi din cauza naşterii grele sau cine ştie. Nici colostru nu am avut primele zile (teoretic, nou-născuţii se satură şi cu acel colostru în cantităţi foarte mici), aşa că mi-am cam înfometat copilul, deşi l-am ţinut la sân mult timp şi am refuzat suplimentul. Doar că după o zi şi jumătate, copilul urinase cu sânge (asta după multe scutece uscate, pentru că nu avea ce) şi o asistentă mi-a spus că e deshidratat şi nehrănit. Atunci m-am panicat foarte tare şi am cedat în faţa suplimentului. Copilul trebuia hrănit. Doar că fix atunci era de gardă o doctoriţă nazistă care interzicea suplimentele cu lapte praf. Pe lângă asta, comportamentul ei a fost absolut grotesc. Ajung să scriu un roman, dar pe scurt: a ţipat la mine că de ce nu am lapte (de parcă eram eu de vină că nu am!!!), că nu mă externează până nu fac lapte (sunt vacă?!), că şi eu şi colega de salon ne distrugem copiii cu lapte praf, că de ce folosesc lanolină pentru ragade (am făcut nişte răni îngrozitoare, trebuia să fac ceva), că e incredibil că o persoană de 30 şi ceva de ani nu ştie că trebuie să bea 4 litri de apă după naştere (îi spusesem că am băut 2 litri parcă şi poate că nu ştim ce avem de făcut după naştere) şi tooot aşa. Multe urlete. Am încercat să îi spun că e greu pentru că fiecare tură de asistente ne spune altceva (de la folosit protecţii de sân, la suzetă, la diverse tehnici de alăptat etc), dar după ce am spus “e greu” ea a continuat să ţipe că ce… e greu să fii mamă?!! (la început… da). A mai ţipat la noi că mai bine ne ţine în maternitate decât acasă, că acolo sunt cele mai bune condiţii pentru copii (da, cu mame obosite şi certate zilnic), iar colegei de salon i-a spus că îi ia copilul pentru că e o neîndemânatică şi nu ştie să aibă grijă de el. Apoi, le interzicea asistentelor să ne aducă lapte praf şi veneau săracele femei cu laptele fără să ştie nebuna şi trebuia să îl ascundem în salon, ca să nu ne prindă că hrănim copiii. Ca la închisoare! Mie mi s-a blocat creierul pentru că nu înţelegeam de ce femeia ţipă la mine, pentru că ţinusem copilul la sân cu orele, chiar şi noaptea l-am ţinut în pat cu mine, la sân, până adormea. După rănile de la sâni putea să îşi dea seama că nu am fost vreo comodă care l-a îndopat imediat cu lapte praf, din lene şi durere sau ca să dorm. Chiar mă chinuisem şi încă duc lupte grele ca să-l alăptez.

Colega mea de salon avea lactaţie, însă avea probleme de ataşare la sân a copilului. După ce a fost terorizată zilnic, după ce s-a ţipat la ea, după ce a fost trasă brutal de sâni (aşa numesc vitele alea masaj), după ce a plâns de nu mai ştia ce e cu ea… în ultima zi, doctoriţa i-a spus dar, oh, vai, copilul are probleme cu frenul, trebuie tăiat şi apoi se va putea ataşa la sân. ÎN ULTIMA ZI, ÎNAINTE DE EXTERNARE! Femeia plângea şi nu înţelegea de ce nu i s-a spus asta din prima zi.

Aţi zice că doctoriţa aia e doar o nebună şi a fost un incident, însă acest stres psihic a durat câteva zile şi nu a fost singura care ne-a terorizat. O altă asistentă venită să ne deblocheze canalele de lactaţie a tras de sânii noştri în ultimul hal şi ne interzicea să scoatem sunete. Tortură… efectiv. I-am explicat că scot sunete ca să rezist. Nu aveam voie! Trebuia să tac şi să îndur.

După naştere, m-am umflat foarte tare la picioare. I-am spus unei asistente care venise la control şi mi-a răspuns: păi dacă stai în picioare! Şi a plecat. În schimb, medicul meu venit la vizită mi-a explicat de ce se întâmplă acest lucru şi ce să fac ca să-mi fie mai bine. Diferenţă de nivel şi de umanitate.

Ce am scris eu aici e un rezumat, că incidentele şi vorbele aiurea au fost mult mai multe. Nu vreau să generalizez, poate am avut ghinion de nişte ture de moaşe şi asistente scârboase, dar şi aşa… este inuman şi inacceptabil să te comporţi aşa cu o femeie care a născut, care e vulnerabilă şi care are nevoie de sprijin emoţional.

În toate aceste zile, am fost certate, terorizate, însă nimeni nu ne-a explicat cum trebuie procesul de alăptare şi ce să facem cu copiii noştri. Colega mea de salon a plâns zilnic şi se simţea îngrozitor. Eu am încasat mai bine, însă au ieşit toate la suprafaţă când am ajuns acasă.

Am plâns cu zilele, m-am simţit defectă că nu pot alăpta, m-am simţit bulversată de sfaturile tuturor şi mai că am clacat. Partea bună e că am apelat la un consultant în lactaţie şi am început să mă refac emoţional, iar cu alăptatul suntem pe drumul cel bun.

Ca idee, nu am dat şpagă deloc şi nici nu am simţit că s-ar dori. În Filantropia, nu prea se acceptă plicul. Bineînţeles că sunt excepţii, dar e un spital ceva mai ok din punctul acesta de vedere. Colega de salon, în disperare, a vrut să îi dea bani doctoriţei nebune, însă ea a refuzat şi a zis că se simte jignită. Am tot auzit poveşti despre doctori care s-au întors înapoi cu plicul cu bani. Deci nu cred că dacă dădeam bani, situaţia era alta. Şi, oricum, dacă banii condiţionează umanitatea… e la fel de grav.

La capitolul dotări, Filantropia are tot ce trebuie. Peste tot este foarte curat, băile sunt super ok, rezerve ca la privat (eu am stat în salon de 2 persoane, pentru că nu am vrut să fiu singură), mâncare de catering, nu miroase a spital. La condiţii, singurul minus este căludra din saloane, am crezut că mor sufocată la peste 25 de grade sau cât era în salon.

Nu ştiu nici dacă lucrurile stăteau cu mult mai diferit dacă mă duceam la privat. Nu ştiu dacă am avut ghinion sau sunt prea sensibilă. Nu ştiu dacă am făcut alegerea bună. Nu ştiu dacă să recomand sau nu Filantropia.

Later edit: Înţeleg şi că sunt puţine asistente şi moaşe pe tură, pot înţelege că nu au timp să stea cu fiecare pacientă cât trebuie, pot înţelege că sunt obosite, însă, din nou, asta nu scuză lipsa de umanitate.

2 Replies to “Naşterea la Filantropia: condiţii bune, trauma asigurată”

  1. Imi pare rau ca ai trecut prin momente grele, chiar eram curioasa sa gasesc povestea cuiva care a nascut recent acolo, in pandemie.
    Si eu am nascut acolo la final de martie si mi s-a parut destul de ok, cu unele neajunsuri, dar mai ok decat Elias, de ex.
    La treaba cu plicul, insa, sa stii ca te inseli nitel :D. Toate mamele in jurul meu dadeau cu mana larga si la fel am facut si eu, iar de refuzat nu m-a refuzat nimeni (nici medicul). E drept, cu o exceptie (infirmiera) nu am simtit nicio clipa ca mi s-a conditionat actul medical.
    Altfel, a fost o nebunie, mai ales statul cu masca pe fata 3 zile, aproape non-stop.

  2. […] Despre naştere şi zilele grele din maternitate am scris aici. […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.