Izolare. Jurnal de bord

Jurnal de bord. Ziua XX. Nici nu mai ştiu.

Minusuri:

  • Plus 2 kilograme (yes, pun intended)
  • Lipsa prietenilor
  • O durere lombară groaznică de la statul cu laptopul în braţe pe canapea sau în pat
  • Am descoperit Tik Tok
  • Anxietate provocată de imprevizibil şi grija mare pentru cei dragi

Plusuri:

  • No bra day everyday
  • Bad hair day everyday
  • Timp câştigat pentru că nu mai merg la birou
  • Mic timp câştigat între mail-uri şi task-uri
  • Mănânc ce am gătit, nu mai există stresul “ce mănânc la birou”
  • Seri de filme şi jocuri

Măsuri:

  • Mai uşor cu untul de arahide şi paharul regulamentar de lichior
  • Streching, yoga, gantere în fiecare zi
  • Port mai des orteza pentru corectarea posturii
  • Terapie prin skype
  • Multă iubire, telefoane şi whatsappuri
  • Mai puţin uitat la tv la ştiri

Izolarea în sine nu pot spune că mă afectează foarte tare, eu fiind de fel o persoană introvertită şi obişnuită cu statul în pijama, cu pisica pe mine şi o carte bună. Nu am avut niciun moment de plictiseală, zilele mele sunt pline. Cu toate astea, în prima săptămână m-am simţit foarte ciudat. Nu îmi găseam locul. Mă simţeam efectiv… vinovată. Sunt un om muncitor, mereu am livrat şi nu am fugit de treburile dificile iar acum mă simţeam ciudat să stau pe canapea, cu tv-ul deschis, cu o carte lângă şi să aştept task-uri. Pe de o parte un fel de sindrom al impostorului, pe de altă parte faptul că nu-mi dau voie să greşesc. În termeni de productivitate, pentru mine e la fel. Cum ziceam, am fost un om care mereu a livrat şi s-a adaptat. Uşor, uşor m-am acomodat cu noul ritm şi mă bucur că mai pun o maşină la spălat, mai tai legumele pentru ciorbă, mai citesc câteva pagini între treburile de la job.

Însă apoi au crescut temerile pentru cei dragi, pentru mine, pentru ce va să vină. Sunt un om organizat, sunt un om al planurilor şi peste noapte… nu mai există nimic, decât ziua de mâine şi încă o liniştire că totul e bine. Pentru o zi. Că cine ştie mâine ce va fi. Sentimentele de teamă se amestecă şi cu cele de furie pentru că am mai trecut singură prin crize economice şi tăieri de salarii, iar acum pentru unii scenariul se repetă. Nu este o ruşine să fii anxios, după cum cred unele zâne neprihănite, nu este o ruşine să fii în contact cu tine, să ştii ce simţi, să verbalizezi, să cauţi soluţii. E normal să vă simţiţi ciudat, anxioşi, trişti, speriaţi, închişi. E normal să simţiţi orice. E normal şi e ok. Suntem în asta cu toţii. Vorbiţi deschis despre orice cu oricine simţiţi că vă poate asculta. Eu sunt norocoasă că am parte de o reţea de oameni buni şi puternici care mă ajută şi mă sprijină în tot ce fac.

Este atât de ironic. Nu noi ne-am plâns că nu mai avem timp de nimic? Nu noi am zis că nu mai avem timp nici să citim? Nu noi ne-am plâns că nu ne vedem copiii crescând din cauza jobului? Nu noi am vrut Netflix and chill? Nu noi am anulat şi am tot anulat vizite la cei dragi sau ieşiri în oraş pentru că… nu aveam timp? Nu noi ne-am plâns de trafic? Nu noi ne-am plâns de poluare? Ai grijă ce îţi doreşti.

Să ne iubim mai mult. Să ne iertăm mai des. Să ne înţelegem ieşirile ciudate, pentru că nu există un manual al pandemiei mondiale. Ne e frică. Dar vom trăi şi vom fi liberi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.