Irène: crime și suspans

Sunt o consumatoare de filme și seriale cu criminali în serie, dar nu mă pot lăuda că am citit prea multe romane polițiste. Irène mi-a atras atenția, deși nu m-am documentat prea mult în legătură cu autorul. Adevărul e că am o pasiune pentru francezi și nu stau prea mult pe gânduri. Pierre Lemaitre este un fost profesor de literatură, care și-a urmat chemarea și în 2006 a debutat cu primul său roman. Irène s-a bucurat de succes, așa că au urmat alte două romane ce formează trilogia Verhoeven.

Irène este un roman minuțios cu “triple-twist plot”, după cum scriau cei de la The New York Times. Povestea începe cu scena unei duble crime atât de oribilă încât îi face și pe cei mai vechi polițiști să vomite. Două tinere au fost tranșate, iar întreaga scenă a crimei a fost aranjată ca pentru un spectacol. Inspectorul-șef  Camille Verhoeven și colegii săi de la Brigada Omoruri din Paris preiau ancheta și pe parcurs află că este vorba de un criminal în serie care copiază crime din romane celebre. Primește rapid o poreclă, “Romancierul”, și pare a fi mereu cu un pas înaintea anchetei. Polițiștii se pun pe… citit, în timp ce presa pune presiune pe ei. Verhoeven începe o bătălie personală cu un ziarist care scrie despre anchetă și este disprețuitor la adresa sa, iar superiorii inspectorului se inflamează citind articolele pline de detalii cruciale ale anchetei. Pe lângă presă, inspectorul mai este nevoit să se confrunte cu criminalul care începe să îi trimită scrisori pompoase și pline de încredere.

Romanul este minuțios pentru că urmărește ancheta pas cu pas, pe zile, și ne introduce în atmosfera echipei de investigații. Un punct slab al cărții este, în mod surprinzător, chiar Camille Verhoeven, pentru că nu este un personaj ce poate fi ușor plăcut și, ca cititor, rezonezi greu cu el. Are doar 1,45 de metri înălțime și o personalitate dificilă, iar strălucirea marelui detectiv pălește treptat. Poate că ne-am obișnuit noi prost cu personaje frumoase. Adjunctul lui Camille, Louis, este în schimb un bărbat frumos, bogat și aranjat mereu la patru ace. Armand este cel mai riguros, dar și foarte zgârcit. Maleval este drăguțul afemeiat ce pierde nopți și bani la jocurile de noroc. Un adevărat melanj social extrem de interesant de urmărit. Echipa lor este mărită de psihiatru, informatician și alți polițiști.

Îmi place că deși este un roman cu multe detalii nu este sufocant. Scenele când suspecții sunt interogați sunt foarte bine realizate și le-am putut vedea în fața mea foarte ușor, la fel și discuțiile din ședințele anchetelor. Lemaitre are o ușurință în a reda atmosfera tensionată din lumea polițiștilor și a criminalilor.

Mi-a plăcut mult și faptul că autorul se joacă direct cu cititorul la fel cum o face criminalul cu polițiștii. La ultimele 100 de pagini trebuie să ne resetăm și să privim din alt unghi absolut toate personajele. Finalul este uluitor. Pe parcurs credeam că pot prezice un criminal și un eventual final, dar nu a fost așa. Nu va fi pe gustul tuturor, cu siguranță. Acum va trebui să cumpăr și pe celelalte două romane din trilogie, pentru că sunt curioasă.

Leave a Reply